Unirea Basarabiei cu Romania

Afis-Pagini-din-istoria-Romaniei_zps0abf2fab2 martie 1917. Intr-un compartiment de tren militar din gara Pskov, tarul tuturor rusilor, Nicolae al II-lea, semneaza actul de abdicare care pune capat tricentenarei dinastii a Romanovilor. Rusia tarista devine Rusia democrata.
Revolutia si razboiul fisureaza edificiul tot mai subred al vastului imperiu. Moldovenii din Basarabia, supusi, de la anexarea din 1812, unui samavolnic proces de rusificare, se agita, se aduna, se organizeaza. Pentru ei nu exista decat un singur vis si o singura solutie. La 28 mai 1917, Alexe Mateevici, autorul miscatorului poem Limba noastra, afirma raspicat: „Suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, insa facem parte din marele popor roman, asezat in Romania, Transilvania, Bucovina. Fratii nostri isi zic romani. Asa sa ne zicem si noi.“
In prezent, chestiunea basarabeana reprezinta piatra de incercare a raportului dintre diplomatia romana si cea rusa. O lectie evidenta a trecutului este ca toate canalele de dialog ale Romaniei cu Rusia trec prin Moldova. Articolul de fata schiteaza un portret Basarabiei ca obiect al relatiilor dintre romanii celor doua parti ale Prutului, urmand ca in viitor reflectia sa continue asupra relatiilor diplomatice dintre Bucuresti si Moscova in doua momente istorice de maxima relevanta: ministeriatul lui Nicolae Titulescu si deceniul politicii de „independenta” a Romaniei comuniste fata de Kremlin (1958 – 1968). Asa cum se poate banui, de fiecare data, chestiunea Basarabiei a dat tonul relatiilor politice dintre cele doua state.

Basarabia, o „Siberie a vestului”

In a doua jumatate a secolului XIX discursul national seducea cea mai mare parte a Europei, desigur cu intensitati diferite. In cazul provinciilor romanesti, fervoarea nationalista a intelectualilor scolii Ardelene se gasea intr-o incongruenta vizibila cu linistea si calmul Basarabiei. In 1891, Lascar Catargiu, pe atunci prim-ministru al Romaniei, nota ca „din Transilvania putem asculta plangerile fratilor nostri, insa din Basarabia nu se aude nimic” (apud Van Meurs). A explica cauzele acestei fraze-cheie inseamna a intelege in buna masura destinul Basarabiei insasi, atat in momentul cand a facut parte din Romania, cat si cand a functionat in interiorul Uniunii Sovietice si ca stat independent dupa destramarea acesteia.

Dupa cum se stie, raul Prut a devenit granita politica a principatului istoric al Moldovei (delimitat de Carpatii Orientali, la vest, si Nistru, la est) in 1812 cand Rusia a anexat acest teritoriu pe care curand avea sa-l numeasca Basarabia. Devenita provincie ruseasca, Basarabia cunoaste un ritm diferit de dezvoltare economica, sociala si politica. Daca in Transilvania, provincia aflata sub administratia austro-ungara, romanii se bucurau de acces neingradit la ideile care agitau Europa occidentala, in Basarabia politica auto-cratica a Rusiei ii ducea pe romani intr-un alt timp istoric. Istoricul Alexandru Boldur identifica in veacul de administratie tarista (1812 – 1917) o ciclicitate in care momentele scurte si de relativa libertate alterneaza cu o politica agresiva de rusificare. In genere, anii de libertate si concesii acordate populatiei locale urmeaza conflictelor externe care angajasera Rusia (1812 – razboiul ruso-turc, 1853 – 1856 – razboiul Crimeei, 1904-1905 – razboiul ruso-japonez si, finalmente, 1917 – caderea dinastiei Romanovilor). Rusificarea elitei romanesti a manifestat doua componente: una mentala (specifica doar politicii rusesti), a devotamentului fata de tar, in acord cu discursul mesianic rus si alta etnica. Acest lucru explica slabiciunea elitei politice si inexistenta unei burghezii nationale (Constantiniu, p. 270). Mai mult, administratia rusa lasase o amprenta sociala dificil de ignorat: o Basarabie rurala, dominata de romani, aflata intr-un grad ridicat de analfabetism, exclusa de la mecanismul deciziei locale si o Basarabie urbana in afirmare lenta, dominata de alogeni in care folosirea limbii ruse o inlocuia pe cea a limbii romane (Dima, p. 16). Politica de rusificare a Sankt Petersburgului avea un caracter instrumental in principal in sensul izolarii populatiei indigene de circulatia ideilor occidentale (parte a politicii congresului de la Viena din 1815) si de atractia pentru o Romanie aflata pe drumul consacrarii internationale (dupa o prima formula statala in 1859, obtinuse independenta si, la scurt timp, devenise regat sub dinastia germana de Hohenzollern-Sigmaringen, una dintre cele trei dinastii princiare ale Europei).

Basarabia, ramasita unui vis

Ignoranta si nepasarea administratiei tariste fata de Basarabia (se spune ca atunci cand a devenit parte a imperiului, ca urmare a compromisului cu Turcia si cu asistenta Marilor Puteri, s-a dispus realizarea unui studiu pentru a cunoaste religia majoritatii locuitoare a acelor locuri…) a constrastat cu interesul pentru mentinerea acestei provincii in granitele imperiale. Acest lucru se explica prin faptul ca Basarabia avea doar o valoare teritoriala, iar locuitorii acesteia deveneau obiect de preocupare (exprimat adesea doar in termeni de politica de rusificare) doar din perspectiva potentialului iredentist. La nivelul relatiilor de putere din interiorul Europei, Rusia nu a atras atentia decat in momentul in care victoria repurtata asupra Imperiului Otoman a motivat pretentii teritoriale asupra intregii Moldove. Abia atunci Franta a realizat ca politica de indiguire a Rusiei se face prin consolidarea si unitatea statala a provinciilor romanesti. Asa se explica, de pilda, de ce Franta a sprijinit atat unirea din 1859, cat si pe cea din 1918 al caror garant (teoretic) a fost. O reflectie utila si necesara a perceptiei tariste asupra teritorului basarabean si a motivatiei dinamicii catre vest apartine lui Lev Casso al carui sfarsit neasteptat l-a gasit in functia de ministru al instructiunii publice din Rusia. In paginile cartii „Rusia la Dunare”, publicata in 1913, Casso recunoaste ca in 1806 intentia Rusiei se indrepta catre ambele principate romanesti aflate sub suzeranitate otomana (Valahia si Moldova) pentru ca ulterior, sa fie transformate in patru gubernii. Faptul ca din acest proiect ambitios a ramas doar Basarabia este cea dintai urmare a unei politici de indiguire a Rusiei dezvoltata de Marile Puteri (cu precadere Franta) sau, folosind cuvintele lui Kuropatkin, Basarabia era „ce a mai ramas din vremurile orientale si din cele irealizabile”.
Se poate sublinia deci ca cedarea Basarabiei in 1812 deschide drumul sinuos al relatiei Rusiei cu statele Europene (intre care si Romania). In opinia aceluiasi autor, politica orientala a Rusiei, cunoscuta in documente si sub numele de imperialismul rus, s-a dezvoltat in doua etape. Analizate din punct de vedere cronologic, prima etapa apartine discursului apararii ortodoxiei si a eliberarii popoarelor fratesti de sub dominatia turceasca (un argument in mod explicit folosit, in 1877, atunci cand Marele Duce Nicolae a cerut disperat ajutorul militar al Regelui Carol I dupa ce initial il refuzase). O data ce Turcia disparea ca putere semnificativa de pe scena internationala, argumentul imperialismului a comutat catre apararea intereselor slavilor din afara Rusiei. O privire pe harta timpului arata cu claritate ca ideea de unitate a slavilor se lovea de principatele romanesti atat pe directia nord – sud, cat si pe cea est – vest.

Drumul dificil, dar sigur al unitatii

Izbucnirea razboiului mondial, dupa cum era cunoscut in epoca, a sfarmat arhitectura de putere a congresului de la Viena. Prabusirea Imperiilor Austro-Ungar si Rus a constituit negresit evenimentul major pe drumul constituirii noilor state in acord cu principiul auto-determinarii popoarelor (afirmat de presedintele american Wilson in 1917) si, ca o consecinta fireasca, a statelor constituite pe baze etnice. In mod paradoxal, desi cunostea cel mai redus grad de constiinta nationala, Basarabia este prima provincie care se uneste cu Romania. Pana a se ajunge la actul unirii din 27 martie / 9 aprilie 1918, Basarabia a parcurs un drum anevoios, cu multe emotii, care se cere studiat pentru ca lectiile sale arata o clasa politica iscusita (de ambele maluri ale Prutului) care pune in discutie zodia Fortunei sau, in termeni mai vulgari, a norocului istoric, sub care adesea a fost privita devenirea Romaniei Mari.
Revolutia din februarie 1917 si abdicarea tarului Nicolae al II-lea s-a oglindit la Chisinau in actiunea energica a intelectualilor Pantelimon Halippa, Vasile Stroescu si Ioan Pelivan de formare a Partidului National Moldovean. La inceputul lui aprilie, in manifestul nou infiintatului partid figurau revendicari cu precadere social-economice: autonomie in cadrul republicii federative, scoli in limba romana, drepturi acordate minoritatilor, formarea unor unitati militare moldovenesti ca parte a armatei ruse care sa stationeze in Basarabia. Din vara, se va adauga un alt punct deosebit de important: reforma pamanului dat fiind faptul ca Basarabia cunostea una dintre cele mai mari inegalitati in ce priveste proprietatea asupra pamantului (Van Meurs, p. 56).
Surprinzator la prima vedere, proiectul autonomist al elitei politice locale se bucura de sustinerea lui Lenin. Aflat pe drumul revolutionar al preluarii puterii, instigarea oricarui factor impotriva guvernarii republicane a lui Kerenski facea parte din politica si strategia revolutionara preluarii puterii. Tipic duplicitatii comuniste, politica extinderii catre Vest ca element de continuitate al guvernarii rusesti, fie in persoana tarului, fie in cea a secretarului general de partid, a fost subsumata interesului temporar de accedere la putere. O data ce acest lucru s-a intamplat, Lenin s-a impotrivit oricarei tendinte de iesire din granitele statului rus. Insa guvernul sau la acea data era prea slab pentru a recurge la masuri care sa devieze o tendinta din ce in ce mai nationalista (intre timp, discursul unionist se intarise prin activitatea transilvaneanului Onisifor Ghibu). Cu toate acestea, agenda Sfatului tarii constituit ca adunare parlamentara catre sfarsitul anului 1917 si condus de Ion Inculet (basarabean format profesional la Sankt Petersburg si trimis de Kerenski ca reprezentant al Guvernului Provizoriu pentru a favoriza schimbarea pe baze social-economice si nu nationale) era concurata de cea a Comitetului Executiv al Sovietelor Frontului Romanesc (Rumcerod), condus de Christian Rakovski (Constantiniu, p. 288). In contextul slabiciunii noului guvern comunist si urmand obiectivele care au stat la baza infiintarii sale, Sfatul tarii proclama la 2 decembrie 1917 autonomia Basarabiei, urmand ca la 24 ianuarie 1918 (data, explicit aleasa, amintea de unirea din 1859 Principatelor Moldovei si Tarii Romanesti) sa se constituie intr-un stat independent, sub forma de guvernare republicana. Autonomia si, ulterior, independenta Basarabiei au fost favorizate de declaratia similara de independenta a parlamentului ucrainean (care rupea astfel teritorial Chisinaul de capitala Rusiei) si de colapsul frontului estic prin iesirea din razboi a Rusiei (Van Meurs, p. 60).
Tendintele centrifuge ale provinciilor locuite majoritar de alte etnii decat cele rusesti a determinat o reactie pe masura a conducerii sovietice. Agresivitatea revolutionara a comunistilor, dorinta Ucrainei independente de anexare a Basarabiei si insuficienta trupelor locale in vederea mentinerii ordinii interne si a securitatii externe a determinat Sfatul tarii sa ceara ajutor militar Romaniei al carui guvern se mutase la Iasi ca urmare a ocuparii restului tarii de catre armata germana. Nu este suficient de clar daca aceast demers militar vine ca urmare nu doar al chemarii Sfatului tarii, ci si ca proiect alternativ (sustinut de Take Ionescu si Regina Maria) la semnarea armistitiului cu Germania la 9 decembrie 1917: retragerea in Rusia si continuarea rezistentei act-unire_zpsa11f4c13acolo. Potrivit unor istorici, avantajul unei astfel de solutii nu a constat doar in salvarea onoarei nationale (in raport cu Serbia care desi cucerita total nu a semnat nici o intelegere de incetare a focului) si deci obtinerea unui statut moral privilegiat la negocierile tratatelor de pace de la Paris, ci si in inclinarea balantei in favoarea albilor in lupta cu rosii (comunistii) din timpul razboiului civil (Djuvara, p. 200). Cert este ca dezarmarea trupelor sovietice de catre cele patru divizii romanesti care au trecut Prutul in perioada dintre proclamarea autonomiei si cea a independentei a fortat replica Rusiei: arestarea ambasadorului roman de la Petrograd C. Diamandy (eliberat dupa cateva zile la presiunile corpului diplomatic acrediat) si ruperea relatiilor cu Romania si confiscarea tezaurului (Constantiniu, p. 289). Potrivit marturiilor documentare, explicatia blocajului diplomatic nu are ratiuni teritoriale (in nota pe care Lenin a trimis-o omologului sau nu figureaza Basarabia), ci cu precadere ideologice (Constantin, p. 20). Pe de alta parte, memoriile diplomatului sarb Spolaikovic par sa justifice activitatea revolutionara intreprinsa de Rakovski prin combinarea argumentului ideologic cu cel teritorial, cu accent pe cel din urma: revolutie in Romania si intrarea acesteia impreuna cu Basarabia in cadrul noii federatii. In orice caz, intreruperea relatiilor diplomatice cu Romania face parte dintre primele gesturi externe ale noului guvern comunist si reprezinta o mostenire grea (in unele momente de netrecut) pe agenda discutiilor de mai tarziu dintre cele doua state.

Intre constestare si necesitate

Interventia celor patru divizii romanesti dincolo de Prut face din plin obiectul mistificarilor istoriografiei (post)sovietice. Oportunitatea interventiei a fost constestata prin faptul ca armata ar fi incurajat discursul unionist si ar fi asigurat majoritatea membrilor Sfatului tarii in votul pentru unificare. Acest gen de obiectie ignora insa cateva elemente distincte ale contextului care, fara a fi epuizate, merita amintite: apelul facut de Sfatul tarii era legitim in conditiile in care discursul national al majoritatii se opunea discursului internationalit al bolsevicilor (Boldur, p. 69); nevoia de securitate interna a Basarabiei in fata propagandei ideologice, a anarhismului si a amenintarilor venite de la Kiev se completa cu nevoia de securitate a Romaniei pe frontul estic care pana nu demult apartinea aliatului; prezenta trupelor se desfasura in termeni contractuali cu claritate definiti prin care autonomia decizionala a Sfatului tarii era garantata.
Prezenta trupelor romanesti pe teritoriul Moldovei este doar o parte din modul diferit in care istoriografia sovietica si oricare alta decat cea (de inspiratie) sovietica percepe existenta insasi a Sfatului tarii. Obiectia unirii Basarabiei cu Romania exploateaza argumentul ca Sfatul tarii nu avea competenta necesara intrucat nu fusese in mod direct ales prin vot sau plebiscit, ci numit si, mai mult decat atat, pentru ca nu reprezenta dorinta moldovenilor pentru o revolutie socialista si unificare cu Rusia (van Meurs, p. 360). Doua au fost motivele cu care elitele timpului au justificat mai degraba numirea decat alegerea directa: gradul de analfabetism al majoritatii covarsitoare a populatiei si agitatia generala care ar fi periclitat organizarea unui scrutin echitabil (ibid, p. 60). Cu toate acestea, Sfatul tarii a fost organizat de asa natura incat sa transpuna cat mai fidel compozitia, pe de o parte etnica, iar pe de alta de clasa sociala a locuitorilor Moldovei. In consecinta, era firesc ca institutia parlamentara sa fie dominata de romanii moldoveni si, respectiv, de tarani, iar votul, date fiind imprejurarile, sa fie favorabil unitatii.

O miscare nationala specifica

romania-mare_zps06e446afSituatia etnica, istoria provinciei basarabene si diferentele nu atat fata de celelalte provincii romanesti, cat si fata de Rusia a facut ca miscarea nationala sa aiba un caracter specific. Discursul unionist s-a conturat de la inceput in jurul reformei agrare, tema nationala facandu-si loc ceva mai tarziu. Faptul ca reforma agrara (a se intelege prin acest lucru distribuirea catre tarani a loturilor de pamant sub forma de proprietate individuala) a ocupat un loc central s-a putut vedea in conditiile unirii din primavara lui 1918. Trebuie spus ca unirea Basarabiei a cunoscut doua etape: o unire conditionata de reforma socio-economica (27 martie / 9 aprilie) si de respectarea autonomiei Basarabiei in statul romanesc, iar apoi renuntarea la conditii, dizolvarea Sfatului tarii si acceptarea formulei centralizate de organizare statala in decembrie 1918 (promisiunea ferma a Regelui Ferdinand de improprietarire a avut un rol important in luarea acestei decizii). Accentul deosebit pe proprietatea privata a fost la acea vreme una din diferentele de mentalitate ale taranului basarabean de cel rus (reformele initiate catre a doua jumatate a veacului al XIX-lea distribuiau pamantul in jurul comunitatilor si nu al indivizilor) (Boldur, p. 80). Tinand cont de aceasta realitate, trebuie remarcata inteligenta elitelor care au cerut ca Sfatul tarii sa fie compus in acord cu preponderenta etnica si profesionala. In cazul unui plebiscit este foarte probabil ca populatia urbana (desi minoritara, avea un nivel de instructie superior, era in majoritate de origine rusa, foarte activa si receptiva la noile idei comuniste) sa fi intors rezultatul in avantajul sau. Accederea la putere prin Sfatul tarii a taranilor basarabeni care, asa cum a fost aratat, avea o mentalitate ce-i apropia de romanii de dincolo de Prut a schimbat cursul evenimentelor in favoarea unitatii si in defavoarea bolsevicilor cu care de altfel au si intrat in conflict. Pentru prima data in istoria ei, taranii basarabeni se aflau in exercitiul puterii prin institutia Sfatului tarii.

Importanta elitelor

Inca si astazi receptarea actului unirii Basarabiei (la fel ca si al celorlalte provincii in decursul anului mirabil 1918) se face sub semnul inevitabilului sau al conjuncturii prielnice („habent sua fata”), lucru explicabil intr-o anumita masura. In perioada interbelica cand, cu exceptia Iugoslaviei, Romania se afla inconjurata numai de state revizioniste, nemultumite de rezultatul negocierilor tratatelor de pace de la Versailles (Ungaria, Uniunea Sovietica, Bulgaria), destinul inevitabil al istoriei in care natiunile au un spirit si suflet al lor trecea drept ultim argument pentru legitimitatea si sacralizarea Marii Uniri atunci cand tratatele si intelegerile internationale isi aratau limitele. Dupa 1989, acelasi argument a fost invocat, cu deosebirea ca de data aceasta nu pentru a apara o realizare, ci pentru a scuza o neimplinire. S-a spus ca imprejurarile nu au ingaduit repetarea unirii. In fata unei astfel de motivatii, istoria recenta ne ofera, din punctul meu de vedere, doua lectii. In primul rand, conditiile din 1917 – 1918 sunt, cel putin in aparenta, similare cu cele din 1990 – 1991: se destramau doua state, tinutul moldovenesc capata autonomie si ulterior independenta, structura etnica avea aproximativ aceleasi proportii. In al doilea rand, ceea ce a lipsit ultimei perioade a fost prezenta unor elite politice care sa simta spiritul timpului si sa actioneze in consecinta. Acestea nu s-au facut simtite nici la est de Prut, si, mai grav, nici la vest. De o parte, greseala de fond a elitelor basarabene a constat in vointa de unire cu Romania a intregii Moldove care asa cum a fost construita de sovietici cuprindea nu doar Basarabia, ci si Transnistria, provincie care cu exceptia administratiei Antonescu nu a facut niciodata parte din Romania si care a fost o creatie artificiala a lui Stalin pentru a tine sub tensiune statul roman, lucru care in mod evident a determinat reactia etnicilor minoritari. De partea cealalta, atitudinea publica a politicienilor romani de orientare in special neo-comunista (Ion Iliescu) a exprimat o combinatie de neputinta (sau, mai degraba, obedienta fata de „contractul” cu Kremlinul) si discurs patrimonial. Daca posibilitatea unui „contract” cu Kremlinul a stat la baza existentei lor ca politicieni cu responsabilitatea deciziei (in completarea legitimitatii populare castigate la primele alegeri de dupa revolutie) dupa cum sustin unii istorici, discursul patrimonial poate fi privit drept una din mostenirile perioadei interbelice cand elitele politice locale au fost cu greu integrate in mecanismul deciziei de la Bucuresti, iar Basarabia era perceputa ca prima provincie de care Romania se putea dispensa in caz de necesitate istorica. Asta nu inseamna insa ca Basarabia nu era importanta. Dimpotriva, in anii cat a facut parte din Romania a cunoscut cea mai mare crestere economica, iar romanii–basarabeni s-au bucurat de libertate si prosperitate economica, lucru recunoscut de majoritatea istoricilor
Contrar discursului traditional, asadar, unirea din 1918 se vede astazi ca fruct al abilitatii si clarviziunii elitelor politice care au stiut sa aduca in favoarea destinului colectiv al romanilor imprejurari istorice tulburi facandu-le, in cele din urma, sa para favorabile. Aceasta ar fi lectia unirii Basarabiei cu Romania si de aici concluzia actuala pe care oricine isi propune sa inteleaga prezentul trebuie sa o aiba in vedere.

Filed in: Istoria Romaniei, Istorie
sensodays.ro

You might like:

Copiii încep pregătirile intense pentru examenele internaţionale Cambridge Copiii încep pregătirile intense pentru examenele internaţionale Cambridge
Președintele SANITAS București: Peste 14.000 de medici și 28.000 de asistenți medicali au plecat din România în perioada 2009-2015 Președintele SANITAS București: Peste 14.000 de medici și 28.000 de asistenți medicali au plecat din România în perioada 2009-2015
Bacalaureat 2015. Subiecte si rezultate PE JUDETE Bacalaureat 2015. Subiecte si rezultate PE JUDETE
Rezultate Evaluare Nationala 2015. PE JUDETE – UPDATE Rezultate Evaluare Nationala 2015. PE JUDETE – UPDATE

Leave a Reply

Submit Comment

| RSS | Sitemap | Termeni si Conditii | Cookies | Contact |