Klaus Iohannis – Pas cu Pas – CITESTE UN FRAGMENT

Va oferim in continuare un fragment din cartea Presedintelui Romaniei – Pas cu Pas.

Capitolul I

Anii de formare

Pas-cu-pas Klaus-Iohannis„Se spune ca oamenii sunt legati de locurile in care aleg sa traiasca prin fire care, de multe ori, le raman lor insile ascunse. Despre Sibiu pot sa spun ca este locul din care am pornit si, in acelasi timp, locul la care am revenit: nu din comoditate, ci pentru ca, traindu-mi aici copilaria si adolescenta, mi-am dat seama ca Sibiul este orasul cu care am cele mai multe afinitati. Este orasul in care am gasit mereu acelasi calm pe care ceilalti l-au observat si la mine, este un oras in care ordinea a reprezentat o regula nescrisa, una pe care si eu mi-am insusit-o. si din familie, si de la scoala. Istoria breslelor, istoria mestesugarilor si a carturarilor care au ridicat Sibiul la rangul de oras multa vreme infloritor si puternic vorbesc toate despre valori pe care le-am pretuit, la randul meu: buna-credinta, disciplina, bucuria de a duce un lucru pana la capat, armonia din jur. Am crescut pe strazile vechi, din apropierea Centrului istoric. Nu cred sa fie zid sau cotlon pe care sa nu-l fi descoperit atunci. Erau vremuri in care copiii inca puteau sa alerge liberi pe strazi, fara sa fie nimeni ingrijorat ca li s-ar putea intampla ceva. si niciodata nu s-a intamplat nimic, cu niciunul dintre noi. In afara acestui sentiment de bucurie si de libertate, nu-mi amintesc foarte multe lucruri din copilarie. Centrul istoric, care a fost practic locul de joaca preferat pentru mine si pentru ceilalti copii din imprejurimi, nu mi s-a parut pe atunci ca ar fi fost ceva deosebit. Pentru mine, acea zona era, pur si simplu, mediul in care am crescut. Probabil ca multi alti oameni, am considerat ca peste tot este la fel ca acolo unde locuiesti. Pana la proba contrarie. A durat destul de mult pana cand mi-am dat seama ca zona in care am copilarit este una foarte speciala — cel putin prin arhitectura si prin istorie — si ca se compara cu putine alte locuri. Multi isi imagineaza, probabil, ca aceasta constientizare se produce devreme, dar in cazul meu nu a fost deloc asa. Nu inseamna ca nu am amintiri foarte placute din copilarie, inclusiv despre casa in care am locuit atunci, chiar daca aceasta nu avea nimic senzational. Parintii mei au fost oameni simpli, fara functii: mama a fost sora medicala, fara apartenenta politica, iar tata a fost tehnician la o intreprindere. imi amintesc cele doua incaperi, in care am locuit o perioada, dintr-o casa care mai exista si astazi, pe strada Papiu Ilarian colt cu Tipografilor. Stateam impreuna cu mama, tata, sora mea, Krista (cu patru ani mai mica decat mine), si bunicii. Desigur, nu a fost usor sa ne gospodarim intr-un spatiu atat de mic, dar la varsta aceea astfel de lucruri nu mi se pareau o problema.

Cu bunicii am avut o relatie foarte buna, ca orice copil normal. Eram o familie obisnuita si nu am avut o copilarie cu conflicte sau cu mari probleme. Cu toate acestea, este dificil pentru mine sa ma refer la casa parinteasca intr-un mod emotionant, cum fac majoritatea oamenilor care isi amintesc de locul in care au copilarit. Propriu-zis, casa parinteasca nu a existat. Am stat cu chirie si ne-am mutat de mai multe ori. Poate ca multora li se pare un lucru neobisnuit pentru acele vremuri, cand majoritatea familiilor erau legate de o casa, fie ea si casa batraneasca, in care locuiau mai multe generatii. Dar asa a fost viata mea. Fiecarui om viata lui i se pare normala. Nu cunosc pe nimeni caruia i s-a parut anormala viata proprie. insa, chiar daca mi-am schimbat destul de des adresa, am locuit mereu destul de aproape de Centru: pe Papiu Ilarian, apoi pe Centumvirilor, pe urma pe Strada Pedagogilor, mai la periferie, apoi la bloc, cu sotia, pe Strada scoala de inot si, de 20 de ani, stau pe Strada Balea, la numarul 29.

Elefant.ro - Premium

Cumpara Online Cartea Pas Cu Pas – 7,14 Lei!!!

Din perioada in care am locuit pe Papiu Ilarian, in prima casa in care am stat, imi amintesc cu placere locurile de joaca din Parcul Cetatii, aflate practic la doi pasi de casa. Noi, copiii, ne simteam foarte bine acolo. Eram lasati liberi si, dupa ce ne terminam temele, ieseam pe strada sau in parc si ne intorceam abia seara. Eram copii din toate comunitatile, intr-un mediu foarte amestecat. Ne jucam in jurul zidurilor de fortificatie, bateam strazile din jur si ne cataram peste tot pe unde puteam. Inclusiv in Turnul Sfatului, inclusiv in Turnul Bisericii Evanghelice. Atunci le-am cercetat prima data, inainte chiar sa le cunosc bine istoria.

Circula o legenda comica in legatura cu Turnul Bisericii Evanghelice, pe care sibienii o cunosc bine si pe care am ajuns sa o cunosc la randul meu. Este una dintre numeroasele legende legate de locurile si de istoria Sibiului. Se spune ca, mandri din fire, sibienii ar fi vrut sa construiasca cel mai mare turn din Transilvania. Auzind ei ca in Bistrita s-ar afla cel mai inalt turn de biserica, au trimis iscoade sa-l masoare, ca sa-l poata depasi. Numai ca, dupa un drum lung, mesterii trimisi s-au asezat la un pahar si, din vorba in vorba, si-au dat pe fata scopul. Bistritenii, ca sa le joace o festa, le-au scurtat cam cu 2 m funia cu care masurasera inaltimea turnului. si asa se face ca Turnul Bisericii Evanghelice din Sibiu are in jur de 73 m, iar cel din Bistrita a ramas in continuare cel mai inalt turn din Transilvania, cu 75 m. Pentru noi, copiii, un turn inalt era la fel de bun ca oricare altul, iar Sibiul gazduieste suficiente turnuri cat sa-i dea oricarui copil senzatia ca are o lume intreaga de cucerit. Urmau apoi vacantele, cu veri lungi, cu plecari si cu toate acele jocuri pentru care nu aveam nevoie de mai mult decat de strada pe care ieseam si de orele lungi, din iunie pana in septembrie. Mi-am petrecut multe vacante la ceilalti bunici ai mei, la tara, in Bradu, langa Sibiu. Luam parte la viata familiei de acolo: mergeam cu ei la camp, la fan, ingrijeam animalele, faceam tot ce se face intr-o gospodarie taraneasca. Acolo mi-am petrecut multe vacante, cam pana pe la zece, doisprezece ani. Din pacate, Romania rurala nu s-a schimbat fundamental de pe vremea cand am fost eu copil, iar aceasta este una dintre marile probleme ale tarii. Cunosc foarte bine tipologia oamenilor de la tara, am fost la tara si foarte recent, nu numai in copilarie, iar oamenii de acolo au o putere de patrundere cu adevarat rara. Nu sunt oameni pe care sa-i poti plimba cu vorba.

[ad name=”Libris (cadouri) 728×90″]

In Sibiu, in cartierul in care am copilarit, langa Strada Cetatii, traia o comunitate foarte amestecata, nu doar sasi. Pe vremea aceea existau destul de multi sasi in oras, insa comunitatea nu a avut o preponderenta saseasca. Erau foarte multi romani si, de altfel, majoritatea prietenilor cu care ieseam la joaca erau romani. La scoala a fost altceva. si la gradinita, si la scoala am fost inscris la sectia germana, unde invatam, la vremea respectiva, aproape numai copii de etnie germana. Am mers la scoli din Centru, considerate pe atunci ca fiind scoli de cartier. si la gradinita, si la scoala am avut colegi romani, insa foarte putini. Cladirea scolii la care am mers in primele doua clase exista inca, dar de mult timp acolo functioneaza o scoala speciala. Prima strada pe care am locuit, Papiu Ilarian, este una dintre vechile strazi ale Sibiului. Cum intri pe ea, din Strada Cetatii, dupa ce treci de Turnul Olarilor, dai de casa in care a trait Radu Stanca. In prezent, strada este acoperita cu piatra cubica si are aceleasi cladiri solide, case vechi, umbrite de copaci, majoritatea din secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, multe marcate astazi ca monumente istorice. Sunt si cateva case cu lucarne, cu acei faimosi „ochi“ ai Sibiului, care te urmaresc aproape de pe fiecare strada. Sunt si cladiri cu ganguri, unele avand curti interioare. Multe dintre ele pastreaza inca mici detalii salvate din epocile trecute: un amanunt de feronerie interesant mestesugit, ferestrele cu taietura clasica, in dreptunghi, sau obloanele verzi, cum se pot vedea peste tot in Sibiu. Toate acestea sunt lucruri pe langa care am trecut zilnic, amanunte pe care, de multe ori, rutina si timpul le sterg. Nu le-am acordat o atentie speciala atunci cand am crescut inconjurat de ele. in timp, am invatat sa le descopar si sa le apreciez, ca pe multe alte trasaturi si detalii ale orasului.

La scoala mergeam de foarte multe ori singur, alteori ma mai intalneam cu cate un coleg pe drum, dar scoala s-a aflat mereu foarte aproape de casa mea: efectiv in celalalt capat al strazii, la cinci minute de mers pe jos. Apoi m-am mutat la alta scoala, la sapte minute de mers. Nici dascalii nostri si nici parintii nu au fost deosebit de severi cu noi. Dar stiu ca la noi in casa a fost intotdeauna ordine, la fel si la scoala, asa ca presupun ca de aici mi s-a format acest spirit. Nu stiu cum au fost parintii altora. Ai mei nu au fost deosebit de stricti sau de severi. Nici nu as lega atitudinea lor si valorile pe care ni le-au transmis noua, copiilor, de o mostenire etnica deosebita. Nu cred in asa ceva.Cred ca fiecare individ este unic in felul sau si ca astfel de calitati se capata mai degraba prin educatie decat prin mostenire. In cazul meu, nu a lipsit niciodata organizarea, de atunci si pana acum. Foarte putine au fost momentele care sa ma fi luat pe neasteptate, insa chiar si atunci am reusit cumva sa ma pun la punct destul de repede. tin minte ca ne-am implicat, si eu, si sora mea, in treburile gospodariei, copii fiind, dar nu cu mare entuziasm. Parintii nu ne-au cerut lucruri extraordinare, ci sarcini simple: sa ne facem ordine in camera, in lucrurile noastre, deci rugaminti absolut banale. Acum, sunt un fanatic al organizarii, inclusiv la nivel personal: imi organizez si viata cotidiana, si parcursul public, orice ar insemna acest lucru. intr-o zi, intr-o luna, intr-un an, intr-o viata. Cred ca sunt un pic perfectionist din acestpunct de vedere, iar cei din jurul meu se adapteaza, fiecare cum poate, la aceasta exigenta.

[ad name=”BRazi de craciun 728×90″]

In ultimii ani, de cand am ajuns persoana publica si am tot mai multe responsabilitati, nu mai am un program foarte previzibil. Sunt zile cand trebuie sa ma trezesc la 4 dimineata ca sa ajung la 10 in Bucuresti si sunt zile cand ma scol la 7 ca sa ajung la 8 la birou. Nu mai exista ceea ce se cheama „un program tipic“. Dar ordine, da. In cazul meu, pana si o zi fara program oficial seamana destul de mult cu una cu program oficial, doar ca este mai scurta! Intr-o astfel de zi, am program de casa: ma ocup de gradina, fac mici reparatii in casa; cand sunt norocos, merg in excursii sau am intalniri cu prietenii, ca orice om. Trebuie sa recunosc: dintotdeauna mi-a placut sa lucrez ceva manual. Cu rezultate rezonabile pentru un amator. Nu sunt un tip extrem de indemanatic, dar nicidecum stangaci. Mi-a placut sa mesteresc mereu cate ceva, dar nu mi-am dezvoltat niciodata un hobby propriu-zis. Pot sa repar orice prin casa, prin gradina, prin pivnita. Cand a fost nevoie, mi-am pus singur faianta si gresie in baie, in apartamentul in care m-am mutat cu sotia dupa ce ne-am casatorit. Pot sa lucrez cu lemn…”

Filed in: Alegeri Prezidentiale 2014, Flux de stiri, Personalitati, Util Tags: , , , , ,
sensodays.ro

You might like:

Decizia Curtii de Casatie in procesul de incompatibilitate a lui Klaus Iohannis Decizia Curtii de Casatie in procesul de incompatibilitate a lui Klaus Iohannis

Leave a Reply

Submit Comment

| RSS | Sitemap | Termeni si Conditii | Cookies | Contact |